Urmează să am un copil și, ca orice părinte, îmi doresc să aibă “succes” în viată. Am pus cuvântul între ghilimele pentru că ce anume înseamnă succes poate fi foarte subiectiv de la un om la altul. 

Si, cum toate deciziile pe care urmează să le fac se bazează pe ideea mea de succes, am fost nevoit să o definesc, măcar pentru mine.

Succesul în viață = să fii sănătos, să fii fericit, să fii entuziast și să se te simți împlinit.

Cu excepția sănătății, restul sunt criterii foarte subiective, și interne ființei umane. Le-am ales așa în mod special pentru a permite copilului meu să-și trăiască propria variantă de succes și nu idea mea despre ce meserie ar trebui să aibă, câți bani în cont, cu cine să se căsătorească și cărei religii să îi aparțină. 

Dacă nu ești de acord cu definiția mea a succesului, te poți opri aici, pentru că ce urmează nu va avea nici un sens pentru tine. 

Scopul acestui document este să pornesc o discuție, și să găsesc alți părinți care, asemeni mie, își doresc să facă lucrurile poate diferit de cum se făceau până acum. 

Și aș vrea să mă concentrez în special pe “școală” și “învățământ”.

Acum câțiva ani am văzut discursul lui Sir Ken Robinson și îți recomand să îl vezi aici cu subtitrări: Școala distruge creativitatea?

Una din remarcile lui Robinson este ca “nu avem nici cea mai vagă idee despre ce urmează să se întâmple”. Nu vreau sa transcriu aici tot discursul, dar este un argument solid ca lucrurile se schimbă atât de repede că este imposibil să prezicem cum va arata lumea în care vor trăi copiii noștri.

Îți mai amintești lumea de dinainte de telefonul mobil? Sau înainte de curentul electric? Eu, da. Și îmi este foarte vizibil ritmul accelerat al schimbărilor. Anul acesta (2019) inteligența artificială poate purta un dialog natural cu o persoană. Deși este un rezultat care a trecut cam neobservat,  eu sunt sigur ca va produce schimbări radicale în viața umană.

Anul acesta am descoperit discursul lui Seth Godin: “La ce este bună Școala – nu mai furați visele copiilor!”

Acest discurs mi-a cimentat și mai bine ideea că lumea s-a schimbat și va continua să se schimbe, dar sistemul școlar a rămas același, așa cum a fost el gândit acum sute de ani. 

Și atunci, de ce mai trimitem copiii la școală? 

Ca o paranteză, eu am fost în general prieten cu școala. Nu sunt exemplul care a renunțat la școală și apoi a devenit antreprenorul care s-a pensionat la 25 de ani. În viața mea școala a fost importantă și m-a ajutat să fiu unde sunt astăzi. 

Dar dacă a fost bine pentru mine, este oare bine și pentru copilul meu?

Să ai succes în viață înseamnă să fii sănătos. Atât la trup cât și la suflet! 

Eu la școală am făcut educație fizică, dar încă de pe atunci, orele de educație fizică erau uneori înlocuite cu orele “mai importante” de matematică și limba romană. 

Nu am făcut atunci la școală, și din ce aud, nu se face nici astăzi, o materie despre cum să mănânci sănătos, cum să ai grijă de tine, sau cum să faci fața emoțiilor. Probabil și pentru că cei mai mulți dintre noi nu și-au pus niciodată această problemă, nici nu ni s-a părut important să predăm asta copiilor noștri. 

Eu trag de aici concluzia ca școala nu te ajută să fii sănătos. 

Să ai succes în viață înseamnă să fii fericit. 

Nu știu dacă pot defini fericirea într-un mod cu care să putem fi cu toții de acord, dar cred că putem agrea faptul că oameni diferiți sunt fericiți din motive diferite. 

Întâmplător mie mi-a plăcut să rezolv probleme de matematică, sau să stau ore întregi în fața unui calculator. Dar nu a fost așa pentru toți colegii mei. Și poate nu va fi la așa nici pentru copilul meu. Și atunci de ce să îl forțez? Ce sens are să rezolvi culegeri de probleme dacă tu înăuntru ești trist și te simți mizerabil? 

Eu cred că școala nu te ajută întotdeauna să fii fericit. Dacă interesele copilului tău nu sunt acoperite în programa școlară, sau dacă stilul lui de învățare nu este acoperit de metodologia de predare atunci el vă găsi școala ca fiind foarte dificilă. 

Să ai succes în viață înseamnă să fii entuziast.

Dimineața devreme, abia aștepți să se crape de ziuă și să sari din pat pentru a-ți începe ziua, nu-i așa? 

Poate uneori, așa este, sau poate chiar ți-ai construit o astfel de viață. Dar îți amintești când erai copil că parcă erai de ne-oprit. Îți trăiai viața cu entuziasm și abia așteptai să ieși la joacă! (Sau după caz, să scapi de școală!)

Îmi doresc atât de mult să păstrez această calitate în copilul meu, pentru toată viața lui, nu doar în copilărie. Și da, cred ca este posibil. 

Să ai succes în viață înseamnă să te simți împlinit. 

Pentru mine este poate cel mai important criteriu al succesului. 

Viața mea contează la ceva sau pentru cineva? Este lumea un loc mai bun pentru că am trecut și eu pe aici? Simt că îmi exprim perspectiva mea unică și autentică? Mă respect suficient cât să lucrez la ce este important pentru mine?

În sistemul actual de învățământ este valorizată memoria și obediența fața de o autoritate superioară ție. Creativitatea și inovația în cel mai bun caz sunt tolerate, iar în cel mai rău pedepsite. 

Nu am simțit niciodată în școală o îndrumare înspre interior. Înspre descoperirea propriului sistem de valori, înspre construirea unui sens al propriei vieți, înspre exprimarea punctului meu unic de vedere. Și a fost un motiv întemeiat pentru asta. Nu era nevoie de gândire inovatoare, ci doar de executanți obedienți. 

Poate că termenul de “executant obedient” pare aspru, dar în trecut era o poziție bună pe care o puteai ocupa pentru o viață confortabilă, dacă aceasta era ceea ce ți-ai dorit. Fără prea multă responsabilitate, fără prea multe riscuri, cu un anumit confort, cu un salariu bun și o pensie asigurată. Era un mod de trai valid. Și uneori poate aveai timp și de un hobby personal. 

Dar astăzi nu mai este la fel. 

Problemele reale ale lumii de astăzi necesită inovație, necesită puterea și voința de a conduce o echipă sau un proiect, necesită abilitatea de a comunica și de a colabora cu alții. 

Restul problemelor pot fi rezolvate de un calculator, dacă nu anul acesta, cu siguranța în câțiva ani.

În acest context, întrebarea: “La ce mai este bună școala?” este una foarte relevantă pentru mine și pentru copilul meu. 

Când mă refer la școală includ aici și învățământul de stat dar și pe cel privat. De ce? Pentru că nici unul din ele nu îndeplinește satisfăcător, măcar câteva din criteriile mele pentru succes. 

Sunt acum desprins de sistemul de învățământ de stat. Dar din ce aud și ce pot să observ, nu o duce prea bine. Se pare ca tot mai mulți părinți sunt nevoiți să apeleze la ore de mediație pentru a suplini ce ar fi trebuit să se facă defapt la școală. Cadrele didactice care chiar se implică cu pasiune sunt tot mai puține, și mi se pare mie, marginalizate și excluse.

Dar si dacă te întorci înspre o școală privată, ce fel de garanții ai că într-adevăr îl pregătește pe al tău copil pentru succes, sau pentru viitor? Nu prea sunt garanți nici acolo, așa-i?

Si atunci ce soluții sunt? 

Nu am pus deocamdată cap la cap un plan. Din fericire eu mai am un pic de timp de gândire. Dar aș vrea să pornesc o discuție în acest sens cu alți părinți. Aș vrea să descopăr și viziunea lor și cum și-au format-o. Aș vrea să văd și alte definiții pentru succes, și de ce nu, poate niște soluții de la părinții care au deja copiii suficient de mari să considere un proces mai formal de școlarizare. 

Deși nu am un plan și nici soluții, am totuși in vedere niște idei directoare:

Învățarea este un proces natural hrănit de curiozitatea înnăscută a copilului. Nici un copil nu învață ceva împotriva voinței lui. Dacă învățarea este naturală, predatul nu este. Copiii pot învăța la fel de bine, poate chiar mai bine, fără un profesor. Cum învață un copil să vorbească? Fiind expus și făcând practică în continuu cu cei din jurul lui. Învață singur să vorbească pentru că înțelege că are nevoie să își poată exprima nevoile și pentru a se conecta cu ceilalți. 

Și atunci, noul profesor, este mai degrabă un antrenor, sau un mentor, care doar creează mediul necesar în care învățarea să se întâmple. El nu predă, el creează o experiență din care copilul învață.

De moment cred că un copil trebuie să aibă un set minim de abilități pe baza cărora să-și poată singur modela mai târziu experiența de învățare. Acest set minim să includă: scris și citit în limba română, scris și citit în limba engleză și aritmetică elementară.

Cred că comunicarea este o abilitate necesară pentru a avea succes în viața. Ai nevoie să știi cum să te exprimi într-un mod în care să fii înțeles. Iar pentru a-ți putea continua dezvoltarea personală ai nevoie să poți înțelege ce spun sau scriu alții ca să poți învăța de la ei. 

Am adăugat aici și limba engleză pentru că, de moment, este limba care îți dă cel mai mare acces la alte resurse de învățare. Poate în viitor nu va mai fi necesară, dar astăzi mi se pare esențială.

Lumea din jurul nostru este deja controlată în mare parte de computere și de algoritmi. Poate că nu este necesar să o înțelegi în profunzime, dar cu cât o înțelegi mai bine cu atât ai șanse mai bune să îți poți croi propriul drum. De aici rezultă nevoia unor abilități de aritmetică elementară pe baza cărora să poți studia mai apoi concepte complexe de matematică. 

Aș vrea să mă opresc aici pentru a îi da voie copilului meu să își creeze propria experiență de învățare și propriul lui set de abilități cu care să facă fața și de ce nu, să-și creeze viitorul. 

Îmi văd rolul ca fiind un protector, un mentor și un antrenor personal care îi va pune la dispoziție copilului, după cunoștințe și după puteri, resursele si îndrumarea de care va avea  nevoie. 

Îmi doresc să țin o minte deschisă la schimbări și la valorile și stilul de învățare copilului. Și îmi mai doresc să am puterea necesară să îl pot proteja în primii ani de viață de toate condiționările și tradițiile trecutului, care poate nu își mai au rostul într-un viitor bazat pe inteligență artificială, creativitate și inovație. 

Te inspiră acest articol? Atunci hai să discutăm! Hai să ne putem mintea la contribuție și sa creăm ceva mai bun pentru copiii noștri. Hai să îi susținem pe oamenii cu adevărat pasionați de educație, indiferent unde sunt ei. Dacă e nevoie să lupte alături de ei, și pentru ei. Iar dacă nu sunt destui, hai să fim noi acești oameni 🙂