Am trăit sute de ani fără școală și fără profesori. Și totuși am învățat.

Sau un exemplu mult mai aproape de casă. Alt tău copil vorbește limba română nu-i așa? Și cu toate acestea bănuiesc că nu ai făcut meditație cu el ci doar te-ai așteptat să „prindă din mers” prin simpla expunere la cum vorbiți voi în familie.

Există argumente că învățarea începe încă din viața uterină, dar cu siguranță începe imediat după naștere. Copiii nu fac altceva decât să învețe încontinuu și să absoarbă ca un burete informațiile și experiențele din jurul lor.

Nimeni nu a învățat nimic împotriva voinței lui. Iar corolarul la aceasta este: nu poți opri un student din a învăța ceea ce-și dorește arzător să învețe!

Și atunci ce rol mai au învățătorii, dascălii și profesorii?

Cum argumentează Seth Godin, aceste funcții se vor transforma în „antrenor” cel care facilitează procesul de învățare.

„A facilita” provine din rădăcina: „facil” care înseamnă „ușor”. Deci noul antrenor nu învăță pe nimeni nimic ci doar creează un mediu în care învățarea să se producă ușor. De exemplu răspunde la întrebări nu cu soluții de-a gata ci cu indicații despre cum poți găsi sau inova propriile tale soluții. Poate face anumite sugestii despre cum poți aprofunda un subiect de interes sau cum poți studia mai eficient în cazul în care îți dorești să absorbi mai repede anumite cunoștințe. Și poate mult mai importat îi va încuraja pe studenți să formeze echipe și să preia conducerea sau inițiativa. Le va arata că greșeala este o oportunitate de învățare și că cei care evită greșelile nu fac niciodată nimic nou.

Parafrazând-ul pe Wayne Dyer, avem încredere că al nostru copil știe cum să se dezvolte și sa crească în uter, dar după ce se naște simțim cumva nevoia să intervenim, să îl civilizăm, să îl modelăm. Dintr-o data nu mai avem încredere în copil.

Am revăzut recent filmul „Being and Becoming„. Este un documentar despre o familie care se hotărăsc să se uite mai în detaliu la procesul de învățare și dacă sistemul școlar, așa cum este el astăzi, ajuta sau mai degrabă se pune în calea învățări.

Am fost surprins să descopăr că sunt oameni care lucrează în sistemul public de învățământ, de la învățători, la profesori universitari și decani, care au ales să nu își trimită copiii la școală. Cu alte cuvinte sunt oameni care cunosc foarte bine probleme, din interior, și nu doar au văzut un video pe Internet sau au citit un forum.

Ai încredere în copilul tău

Un concept foarte puternic din acest film este acela de „self directed learning”. În traducere liberă copilul își alege ce și cum învață. Și contrar ideii că de aici rezultă haos, din contră, copiii erau foarte focusați și foarte metodici în a descoperi cât mai multe în aria lor de interes.

Familiile prezentate care au ales forme alternative de educație au dat dovadă de foarte multă încredere în copiii lor și în alegerile lor cu privire la studiu.

Și acesta mă aduce la o altă idee, și anume aceea de „engagement” pe care aș traduce-o ca „implicare activă”. Este o diferență enormă între un copil forțat să stea în bancă și sa buchisească ceva ce nu îi place, comparat cu un copil care studiază același domeniu din pasiune.

O experiența reală: am întrebat pe cineva ce fel de cărți îi place să citească și răspunsul a fost prompt: „Am citit destule cărți în școală! Nu am de gând să mai pun mâna pe o carte!”. Pentru că cititul a fost forțat a ajuns să pară inutil și să creeze și o aversiune față de cărți. Deci cât bine a făcut școala aici? Nu doar că nu a sprijinit învățarea, ba chiar a blocat-o.

In filmul „Being and Becoming” cei de la Cambridge comentează cazurile copiilor „home-scholeed” care au fost admiși și care aduc un nou nivel de pasiune și de interes în sala de clasă. De ce? Pentru că acei studenți și-au dorit foarte mult să fie acolo, din proprie inițiativă. Nu sunt acolo pentru că „așa face toată lumea” sau pentru că i-au forțat părinții.

Dacă ar trebui să faci o operație, ce ai prefera? Un doctor care s-a chinuit să termine cumva cumva facultatea și să termine o dată cu toate cărțile astea de citit, sau un doctor pasionat care a devorat manualul și apoi a întrebat „unde pot să aprofundez această materie?”

O îngrijorare a unor părinți este că, dacă acordă libertate copiilor, aceștia își vor face de cap și vor deveni adevărați căpcăuni. Îngrijorarea este fondată dacă acorzi libertate fără să impui niște limite. Pare un paradox, nu-i așa. Ori libertate? Ori limite? Dar defapt este vorba de libertate absolută asupra propriei persoane în cadrul unor limite bine definite. Nu vei lăsa un copil mic să traverseze strada pe roșu, de exemplu. Si noi adulții, suntem oameni liberi, dar dacă nu respectăm limitele impuse de lege sau regulile agreate de societate, vom suporta consecințele. Copiii trebuie să învețe să respecte atât libertatea lor, dar și pe a celor din jurul lor.

Împărtășește-ți viața cu copilul tău, nu îi impune calea ta

„Împărtășește-ți viața cu copilul tău, nu îi impune calea ta”, spunea unul din părinți. Lasă-ți copilul să te observe în ceea ce faci, și devin-o un rol model. Dar în același timp, respectă-i alegerile, chiar dacă diferă de ce ți-ai imaginat tu că ar trebui să facă.

Tratat cu respect și cu iubire, copilul nu va înceta să învețe, chiar și în viața adultă. Avem o concepție deformată că învățatul începe în clasa întâi (sau mai nou clasa zero) și se termină cumva odată cu terminarea școlii. Copilul renunță la joacă și începe „oficial” viața de student. Dar defapt este aproape invers. Copilul învață în mod autonom, prin joacă, până când este trimis la școală, unde procesul de formalizare a studiului încetinește dramatic învățarea care acum devine forțată și fragmentată. Zilele pline de explorare și de fericire sunt reduse la cele 10 minute de pauză între ore.

Și apropo de învățarea fragmentată. Faptul că studiul este întrerupt la fiecare 50 de minute și materia este schimbată nu știu de ce este folosit pentru că nu duce la un studiu în profunzime. Se spune că este nevoie de această fragmentare și diversitate pentru că al nostru copil se plictisește și are nevoie de o pauză! Cred și eu că se plictisește dacă îi se bagă pe gât ceva ce nu vrea să studieze. Dar copiii care vor să învețe un anumit domeniu, sunt capabili să se concentreze ore întregi exclusiv pe această activitate, fără să se plictisească. Diferența? A fost alegerea lor.

O altă problemă este că la școală prin „învățare” se înțelege defapt „memorare și regurgitare” de informație. Ori astăzi cu un calculator poți accesa orice informație ai nevoie oricând. Nu mai are nici o valoare să fii o enciclopedie ambulantă. Și după această memorare și regurgitare ieși în lume unde nimeni îți cere să regurgitezi ce ai memorat în școală. Din contră, ți se cere să colaborezi cu alții, să comunici, să lucrezi în echipă.

Închei cu un TED talk, dat de un băiat care a renunțat la școală. Și mă gândesc că eu la vârsta lui nu eram în stare să leg două propoziții, darămite să țin o prezentare în fața unei audiențe în genul celor de la TED. Oare câți copiii „de la școală” pot vorbi ca acest băiat și au această atitudine cu privire la viață și la educație?

Vizionare plăcută: Hackschooling makes me happy
Se poate activa subtitrarea în limba română